Cartea lui Harriet Lerner ne explică ce să spunem și ce să nu spunem atunci când:
„…dacă vreți o rețeta pentru eșecul în orice relație importantă, încăpățânați-vă și refuzați să vă schimbați până când cealaltă persoană se schimbă prima.”
Nimic – nici măcar antrenarea asertivitatii și toate abilitățile de comunicare din lume – nu poate împiedica o relație să devină un loc al manifestării tăcerii ostile sau al evadării, al furiei sau al frustrării, chiar dacă ne referim strict la perioadele ei dificile. Nicio carte și niciun expert nu ne pot proteja de intreagă gamă de stări emoționale negative care ne definesc ca oameni. Îl putem influența pe celălalt prin ceea ce spunem și prin ceea ce nu spunem, dar niciodată nu putem controla rezultatul.
Provocarea majoră în toate relațiile apropiate este păstrarea atât a unui «eu» esențial, cât și construirea unui «noi», fără a pierde aceste componente atunci când situația este dificilă. Dacă avem posibilitatea de a alege, trebuie să preferăm discuțiile în locul tăcerii, trebuie să ne menținem o conduită în conformitate cu valorile și credințele noastre și, înainte de toate, să ne salvăm pe noi înșine.
Relațiile de lungă durată au de suferit atunci când nu tratăm problema diferențelor și a neînțelegerilor cu toleranță, umor și respect. Relațiile au de suferit și atunci când devenim excesiv de toleranți cu diferențele, așa încât așteptăm prea puțin de la cealaltă persoană sau ne mulțumim cu aranjamente Nedrepte și compromițătoare, care ne macină individualitatea. – Harriet Lerner
Titlul original: The Dance of Connection: How to Talk to Someone When You`re Mad, Hurt, Scared, Frustrated, Insulted, Betrayed, or Desperate
Fragment din cartea „Dansul relațiilor” de Harriet Lerner
„Nu toți bărbații își doresc să fie cap de afiș. Am realizat acest fapt simplu în copilărie, fiind martoră mariajului părinților mei. Tatăl meu, Archie, era partenerul conciliant, în timp ce mama mea, Rose, lua toate hotărârile. Ea decidea cum vor fi împărțiți și cheltuiți banii, cum vom fi crescute și educate eu și sora mea, ce tablouri vor fi agățate pe pereți și aproape orice altceva. Archie o lasă pe ea să hotărască dacă micul lui dejun constă dintr-un ou sau din două, dacă avea sau nu supliment la deșert ori dacă primea felia arsă de pâine prăjită. Niciodată nu l-am auzit protestând, nici măcar atunci când mama i-a pregătit pentru prânz un sendviș cu resturile de fasole verde rămase de la masă de dinainte.
Ori de câte ori eu sau sora mea, Susan, aveam o întrebare sau trebuia să cerem permisiune pentru un anumit lucru, apelam la mama. La fel proceda și Archie, care părea mulțumit de subordonarea lui aproape infantilă. După ce am crescut și aveam deja o familie a mea, părinții obișnuiau să ne viziteze în Topeka, statul Kansas. „Ce ți-ar plăcea să mănânci la micul dejun, tati?” îl ispiteam eu. „Întreab-o pe mama ce pot să mănânc”, îmi răspundea el afectuos, ca și cum era absolut firesc să transfere această decizie unei autorități superioare.
Mama mea pretindea că nu are altă soluție decât să-l trateze pe Archie ca pe un copil, pentru că el se comportă ca atare. Era încredințată că el are nevoie să fie supravegheat pentru că fusese prea răsfățat de mama lui și că, dacă ar fi fost lăsat de capul lui, ar fi luat de fiecare dată decizii greșite. De asemenea, era convinsă că el nu se putea schimba și că nu ne puteam aștepta la prea multe de la el.”
Nu sunt recenzii la acest produs.