Mami, tati, mă auziți?

Mami, tati, mă auziți?

Disponibilitate: Stoc suficient

45,00 RON
45,00 RON
  • Retur în 14 zile lucrătoare

  • Transport rapid in tara si UE

  • Deschidere colet la livrare

Detalii

Acesta ar putea fi laitmotivul unei cărţi care ne invită să descoperim incredibilă bogăţie a limbajelor prin care copilul încearcă să se dezvăluie şi să se familiarizeze cu o lume plină de neprevăzut şi de pericole.

În perioada primei copilării, părinţîi şi educatorii sunt puşi în faţa unei varietăţi de limbaje nonverbale pe care trebuie să le asculte, să le recunoască şi să încerce să le înţeleagă: gesturile, somatizările sau simbolizările.

Când copilul are acces la exprimarea verbală, începe minunatul joc al transpunerii în cuvinte a trăirilor şi a emoţiilor, al ascultării şi al recunoaşterii copilului că individualitate. Copilul are puterea magică de a se face auzit, de a ne înţelege fără cuvinte, de a ne permite să ne întoarcem la propria copilărie pentru a umple golurile de tristeţe şi angoasă… trebuie doar să îl ascultăm.

Mă adresez tuturor celor care îşi asumă responsabilitatea de a acţiona personal şi imediat, în vederea îmbunătăţirii relaţiilor cu ei înşişi şi cu cei din jur.

Să comunicăm mai bine pentru a fi mai buni…
Să fim mai buni pentru a trăi mai bine…
Să trăim mai bine nu doar pentru a supravieţui…
Pentru a obţine bucuria vieţii şi respectul faţă de sine.
Jacques Salomé”

Jaques Salome, psihosociolog și scriitor, tatăl a cinci copii, scrie de la bun început în cartea să despre cum un copil își dezvăluie gândurile nu doar atunci când vorbește, ci mai ales când nu vorbește. Pentru că și copiii au propriile lor gânduri, independent de ale noastre, părinții lor, de ceea ce noi le transmitem, nu-i așa ?!

Cu toții știm că bebelușii și copiii mici nu folosesc prea multe cuvinte pentru a vorbi, în schimb ceea ce poate mulți nu știu este că ei folosesc un alt limbaj pentru a comunica: limbajul nonverbal.

Dacă acordăm atenție comportamentului copilului în perioada primei copilării, în măsura în care suntem pregătiți să acceptăm acest fapt, vom descoperi că un copil sănătos nu este pasiv, ci o persoană cu drepturi depline, care își exprimă clar nevoile și părerile.

Adulții nu trebuie să intuiască gândurile copiilor, ci mai degrabă să le recunoască, pentru că ei le transmit clar, însă în modul lor unic.

Despre toate manifestările copilului de a se exprimă vorbește Jaques Salome în cartea “Mami, tati, mă auziți?, și grupează aceste limbaje nonverbale în cinci categorii, pe care le voi enumera mai jos:

  • Gestică
  • Transpunerea în fapt
  • Ritualurile
  • Somatizarile
  • Simbolizarile

O privire, un zâmbet, ritmul respirației, postura capului, a corpului, tăcerea, agresiunea îndreptată spre sine, agresiunea față de celălalt, ritualurile (la baie, aranjatul obiectelor, la masă etc), toate acestea transmit, vorbesc, spun ceva despre copilul nostru.

Privirea o așez pe primul loc la toți copiii mici. E un limbaj nonverbal de o importanță extremă. Copiii ne privesc chiar și atunci când par să nu ne vădă, iar noi – noi îi privim prea puțin. Noi îi vedem, ceea ce nu e același lucru.
Noi îi supraveghem sau le urmărim comportamentele, uitând că a privi e o activitate dinamică, stimulativă. Atunci când o mamă sau o educatoare de la grădiniță se oprește din ceea ce face pentru a privi, pentru a-l însoți cu privirea pe copilul care coboară o treaptă, se cățără pe un scaun, mânuiește un obiect, copilul poate primi prin privire o confirmare. Se simte purtat, legat, poate că simte o mai mare putere de a înfrunta viața.

Când un copil nu-și găsește cuvintele pentru a se dezvălui, pentru a se face înțeles, el se va manifestaprin intermediul unor suferințe fizice, încercând să se facă înțeles de cei din jur, adesea în zadar. Mare parte a otitelor, a durerilor în gât, de stomac, a erupțiilor cutanate sunt încercări ale copilului de a se exprima și adesea de a ieși dintr-un conflict.

De exemplu, o otită poate fi o modalitate de a spune “Acolo aveți probleme… nu mă ascultați” sau , dimpotrivă: “Aud prea mult și e insuportabil. Nu vreau să mai ascult certurile voastre, decepțiile voastre, frustrările sau violențavoastră…”.


David e încă mic și din fericire nu am avut parte de multe episoade de boală. Sper că se datorează și faptului că în familia noastră există un echilibru și o armonie, că simte iubirea și respectul dintre noi. Însă, analizând momentele când el s-a îmbolnăvit, îmi e imposibil să nu fac o legătură cu o stare de tensiune ce a avut loc între noi în acele momente. Mi-a dat mult de gândit acest capitol.

Convingerea mea legată de somatizări e că marii doctori ai rănilor ascunse ale părinților sunt copiii. Din atașament, din dragoste, ei trec în corpul lor un anume număr de semne, de acte reparatorii sau simple scoateri la lumina ale durerilor ascunse ale părinților. Vor “scoate la lumina” secretele care circulă în familie. Printr-o transpunere într-un act somatic vor dezvălui, vor traduce în suferință fizică ceea ce nu a putut fi spus în cuvinte.
Mi se pare dureros și greu de acceptat un astfel de adevăr. Pentru că trezește în noi părinții raționaliști acele răni pe care vrem să le ascundem, scoate la lumină acele aspecte pe care vrem să le ținem îngropate, uitate, mascate, ne face responsabili pentru ceea ce se întâmplă cu propriul copil. Și din păcate, mulți dintre noi nu avem deschiderea pentru a înțelege așa ceva, nu am primit libertatea de a ne traduce emoțiile, adevăratele sentimente, trăirea în cuvinte.

Pe de altă parte, nu e vorba de a înțelege în acest modtoate problemele de sănătate ale copilului, însă frecvența unor afecțiuni adesea fără cauze medicale concludente trebuie să-i dea de gândit părintelui, acesta trebuie să înțeleagă un fapt dovedit științific: că organismul uman este un puternic emitent de mesaje. Iar copiii sunt campioni absoluți ai exprimării prin acest limbaj.

Am ascultat confesiunea unei femei care, în urma celor spuse de mine în cadrul unei conferințe, înțelesese cauza durerilor de gât repetate ale fetiței ei. Femeia își pierduse mama în chip brutal, fără să fi avut ocazia de a-și lua rămas bun. Mai mult, cum fiica ei nu se simțea bine, i-a interzis să meargă la înmormântarea bunicii. Și de atunci copilul “producea” dureri în gât exact în aceeași perioada a anului. Când mama a înțeles posibila legătură dintre durerile fiicei ei și durerea ei tăcută de a-și fi pierdut mama i-a putut spune fetiței ce a însemnat dispariția bunicii. Și chiar în acea zi, fetița i-a răspuns “O iubeam mult pe bunica,  noi două, noi am suferit mult după ea, nu-i așa mama?” Trecând în cuvinte, exprimându-și în cele din urmă propria durere, autorizată de cea a mamei, fetiță nu s-a mai îmbolnăvit.

Copiii se exprimă mereu, chiar și când nu folosesc cuvinte. Noi părinții suntem cei care “nu vedem” mesajele lor, din motive pe care le știm bine cu toții, sau alegem să gândim în locul lor și să le vorbim în manieră în care noi credem că ei au nevoie.


În momentul nașterii surorii sale, un băiețel de 7 ani a început să-și petreacă timpul demontând deșteptătoare, fiare de călcat, radiouri etc, pentru că nu avea suficiente informații despre ceea ce se găsește în “pântec” și mai ales despre felul în care iese de acolo. Aceasta a dat loc la nenumărate neînțelegeri.

Unii dintre ei își vor expune temerile prin jocuri imaginare. Alte temeri vor ieși la suprafață prin rivalitățile dintre frați, prin accidente nocturne (pipi în pat), prin incapacitatea de a se concentra sau prin tendința de a fi morocănos sau agresiv. Alții reacționează prin a-și îngropa emoțiile. Ambele tipologii de copii trebuie să își exprime emoțiile pentru a nu rămâne blocați în ele. Atunci când ne blocăm în emoții reprimate, mintea are tendința de a dramatiza povestea, de o transforma într-o piedică serioasă pentru întreaga viață emoțională.

Astfel, părintele are importanta slujbă de a-i permite copilului manifestarea originalității, unicității:
Dacă nu l-am obligă să gândească la fel că cei din jurul sau – părinți sau învățători, frate sau sora – odată crescut mare, poate că ar fi mai credincios față de sine. Ar îndrăzni să-și trăiască viață în felul propriu și ar gândi singur, fără a simți nevoia de a se raporta la un șef, la un model, la o opinie. Adulților le e teamă de diferențe, pentru că le e teamă de dorințele celuilalt. Părinții se tem de nașterea vreunei dorințe a copilului care să contrazică sau să amenințe o dorință a lor.

Fiecare adult are propriile prejudecăți legate de viață. Și fără să fie conștient de acest fapt va încerca să îi transmită copilului propriile lui credințe despre marile întrebări ale vieții (dragoste, bani, prietenie, fericire, succes etc). Pentru a evita să cădem în această capcană autorul propune să privim relația din dublă perspectivă, pornind de la “capătul” nostru de relație. Putem să-i spunem copilului că suntem neliniștiți, însă să evidențiem faptul că neliniștea e a noastră, nu aparține copilului. Sau îi putem transmite dorința de reușită, însă în această manieră “Mi-ar plăcea că tu să reușești, dar această e dorința mea, plăcerea mea.” Căci vorbind doar despre ei, trecem pe umerii lor o povarăimensă.

În final, o să mai punctez doar un aspect care mie mi-a plăcut în mod special acela despre diferența dintre exprimare și comunicare. Iată ce spune Jacques Salome:

  • Se face prea adesea confuzie între exprimare și comunicare, o confuzie care de altfel se va prelungi la unii adulți, ce vor confundă actul comunicării cu cel al exprimării:
  • A te exprimă – înseamnă a scoate ceva din interior și a-l propune în afară. E un act de afirmare, o cerere de recunoaștere.
  • A comunica – înseamnă a pune în comun. A lega. Înseamnă a-i spune celuilalt: “Iată cum te văd eu. Iată ce provoci în mine.”

Când ascultați Mozart, nu ascultați o succesiune de note, ci entuziasmul, elanul, tristețea sau dragostea lui Mozart, pe care el le mărturisește în muzică prin fragilitatea câtorva note. Ascultați mai ales ceea ce acele sentimente, acele emoțîi traduse în sunete spun despre sentimentele voastre. Această este, neîndoielnic, comunicare.
E o carte cu multă informație valoroasă, poate un pic prea comasată și prea puțîn explicată după părerea mea, însă cu mărturii din viață oamenilor și cu idei care vor trezi întrebări în mintea oricărui părinte interesat de viață propriului copil. Iar atunci când se nasc întrebări, apar întotdeauna și răspunsuri!

Jacques Salomé povestește despre nevoile copiilor, spre a nu fi confundate cu dorințe sau cereri. Cum ar fi: nevoia de supraviețuire, nevoia de siguranță, nevoia de socializare, nevoia de recunoaștere, de diferențiere și altele. Vorbește despre mituri și mitologii parentale, despre limbajele nonverbale (gestică, transpunerea în fapt, somatizarile etc).
Dintre toate, cel mai important aspect cred că îl reprezintă somatizarile, mai ales în cazul copiilor care încă nu vorbesc, nu se pot exprimă sau în cazul copiilor care nu au învățat să-și exprime sentimentele, nevoile, trăirile.

Aceste somatizări le denumește că “limbaj al suferințelor fizice”: “Dacă un copil face otita, face pipi în pat sau se zgârie, nu o să-mi pun binecunoscută întrebare: De ce? Îi invit, de alfel pe adulți, și mai ales pe educatori, să dea la o parte “de ce-ul”, să-l arunce la gunoi. E aspectul cel mai înșelător de a înlocui înțelegerea cu explicația. Unui copil îi curge nasul, îi lăcrimează ochii și părințîi găsesc imediat o explicație: A stat ieri jumătate de ora în curent, a răcit etc. Folosesc în felul acesta un model explicativ. Au găsit cauza. Și dacă se mulțumesc cu atât riscă să treacă pe alături de…înțelegere. Căci poate prin răceală copilul încearcă să spună ceva ce adulțîi nu vor înțelege niciodată dacă vin imediat cu o explicație.”

Cum putem să înțelegem ce ne spun copiii și cum putem să îi ajutăm să ne spună ceea ce simt? Prin joc, prin desen, prin întrebări, prin transpunerea în cuvinte și alte astfel de metode.

“Când încercăm să controlăm un copil, ‘explicându-i comportamentul’ sau cerându-i o explicație prin celebra întrebare: ‘De ce ai făcut asta? Explică-mi!’, creăm paralizii relaționale sau false schimburi comunicaționale. ‘De ce’ este marea întrebare care revine tot timpul în adresarea adulților. De ce ia jucăriile altora? De ce muscă? De ce nu face niciodată ce-i spun? De ce se face că nu pricepe ce-i spun?”

Afişează mai mult
Afişează mai puţin

Părerile clienţilor - 0 recenzii

Nu sunt recenzii la acest produs.


Scrie recenzia ta

Ce notă îi acorzi acestui produs? *


Disclaimer: Rezultatele pot sa difere de la o persoana la alta.
Produs marca Medicinas

Produs marca Medicinas

De 5 ani alaturi de dumneavoastra

58.111 clienti multumiti

Produse recent vizualizate

LUCIAN I. a plasat o comanda acum 8 minute