Desigur că, fiecare părinte știe că micuții au momentele lor de „ieșire din norme”, în care vorbesc tare, râd, strigă, țopăie. Acest lucru este comun mai ales copiilor mici, dar, chiar și cei mari, au astfel de momente de spontaneitate.
Tendința multor părinți este de a-i controla, de a le impune să respecte normele sociale. Acest lucru este necesar atunci când copilul este mare. Dar, chiar și atunci, după cum am spus, copiii pot avea momente de spontaneitate. Și aceste momente, este bine să fie înțelese și lăsate să se desfășoare fără critici. Desigur, dacă nu se repetă prea des - în acest caz, putând fi vorba de alint, sau chiar de sfidare.
Însă, în cazul copiilor mici și preșcolari, cel mai bun lucru pentru sănătatea lor este să fie lăsați să se manifeste liber. Desigur, există și aici excepții: urletele și crizele de isterie, acestea fiind necesar să fie gestionate - așa cum am arătat în articolul referitor la acest subiect aparținând capitolului dedicat tulburărilor comportamentale. Însă, în cazul manifestărilor emoționale pozitive și spontane: râsul, bucuria, uimirea, admirația, chiar și plânsul – acestea, este bine să fie lăsate să se exprime liber. Cu o mențiune pentru plâns, desigur: nu va fi lăsat să plângă copilul până ce îi va trece, ci va fi alinat, și se va cerceta cauza. Dar, nici nu i se va spune copilului să nu mai plângă - ”pentru că nu e frumos”,”pentru că e mare”, pentru că ”băieții nu plâng”, sau ”pentru că e o prostie.” Copilul are tot dreptul să simtă ceea ce simte, și să se exprime, atât timp cât este mic.
La fel, în cazul râsului, nu se va atenționa copilul să tacă - ”pentru că suntem pe stradă”,”pentru că ne aude lumea”, sau ”pentru că nu ai nici un motiv de râs”. Copilul nu are nici o tangență cu motivațiile raționale, și este foarte bine așa. Atât timp cât este mic, tot ceea ce exprimă contribuie la menținerea sănătății lui psihice, și la o dezvoltare normală. Iar un copil vesel și bine-dispus, în general, este un copil sănătos.

O altă mențiune poate exista și în cazul vorbitului tare, sau în situații în care, de obicei, nu se vorbește. Desigur că, dacă micuțul vorbește tare într-un loc, sau în perioada în care trebuie menținută liniștea, este bine să fie atenționat cu blândețe, explicându-i-se și motivul: ”Acum oamenii dorm, și ar voi să aibă liniște, ca și tine când dormi”, sau ”Aici sunt oameni bolnavi, și trebuie să aibă liniște, ca să se facă bine”.
Însă, în orice alte situații, este bine să fie lăsat copilul să se manifeste, să se joace, să își interpreteze personajele micilor lui scenarii, acest lucru contribuind la dezvoltarea lui normală.
O severitate excesivă, sau restricții repetate, reduceri la tăcere repetate, l-ar putea transforma într-un copil timorat, nesigur, cu probleme de relaționare. Astfel de copii pot deveni chiar adulți cu probleme de relaționare. Desigur, nu este cazul să se ajungă acolo, este de-ajuns să lăsăm copiii să fie copii.
Desigur, se poate pune întrebarea, la ce vârstă este bine, totuși, să învățăm copiii gestionarea emoțiilor. Deși nu există o vârstă fixă, anume, putem încerca acest lucru înainte de intrarea lor în colectivitate, la grădiniță.
Desigur, depinde de fiecare copil în parte, și de temperamentul lor, unii putând avea nevoie să învețe mai devreme, iar alții mai târziu. Și desigur, nimeni nu îi va spune părintelui când este cazul să îl învețe acest lucru pe copil, nici măcar educatorii. Doar intuiția și cunoașterea propriului copil îi vor arăta părintelui dacă și când copilul său are nevoie să își gestioneze furia, sau gelozia, sau invidia, sau mândria. Am vorbit mai pe larg despre acest subiect într-un articol inclus în capitolul despre tulburările comportamentale. Desigur, există și emoții pozitive: râsul, veselia, bucuria - dar, și în acest caz, copilul trebuie să învețe un minim autocontrol atunci când se află la grădiniță. Este vorba aici de disciplină, de menținerea liniștii în clasă.
O altă observație pe care o putem face este aceea că, deși un copil de 3 ani, de exemplu, poate merge la grădiniță, la grupa mică, și ar fi bine deci să înceapă să își gestioneze emoțiile, măcar în intenție, pe de altă parte, el rămâne totuși un copil mic, care are dreptul la spontaneitate. Răspunsul la această dilemă nu este ușor, dar după cum am spus, fiecare copil este unic. Unii copii își pot stăpâni emoțiile mai ușor decât alții, atunci când li se cere, iar alții, nu.
La grădiniță, este bine să fie învățați, cu blândețe, să își gestioneze măcar furia și agresivitatea, să comunice cu alți copii, și să asculte de educatoare. Dar, cel mai bine poate fi învățat un copil mic să gestioneze prin practicarea empatiei. ”Dacă tu vorbești tare, acel copil nu se poate concentra, și ai putea fi tu în locul lui.” ”Dacă vorbești urât, o superi pe doamna educatoare, care este așa de drăguță, și se poartă frumos cu tine. Nu ai vrea să o superi, nu-i așa?” ”Dacă tu lovești un alt copil, îl doare, și la fel te-ar durea și pe tine, dacă te-ar lovi cineva.”
Iar în restul timpului petrecut în afara grădiniței, acasă și la joacă, copilul mic poate fi lăsat să fie spontan.
Din câte se vede, educația emoțională a unui copil nu este ușor de realizat, ca și stabilirea momentului începerii ei, întrucât nu există manuale pentru acest lucru. Însă, fiecare părinte, prin propria sa intutiție, poate simți cel mai bine când este nevoie de ea pentru copilul său.
Uneori, copilul însuși vine și îi relatează un incident petrecut la grădiniță, care arată faptul că nu își poate stăpâni o emoție, și acest fapt îl face să sufere.
Alteori, educatoarea este cea care le spune părinților ce emoții anume manifestă prea pregnant copiii lor. Și atunci, părinții îi vor învăța conform propriei lor intuiții și experiențe, uneori și cu ajutorul educatoarei. Și desigur, dacă împreună totuși nu reușesc să ajute copilul îndeajuns, există soluția apelării la psihologul pentru copii.
Articol citit de 264 persoane
Acest articol nu are comentarii!